Presupun că înâia dată am râs la mama în braţe. Când mă gâdila ea încântată, pe burtă, la câteva săptămâni de viaţă, deşi uitându-mă la pozele mele de nou-născut şi sugar îmi dau seama ce curaj viguros avea mama să iasă cu mine din casă. Başca să mai cheme şi fotograful să-mi facă poze. Sunt absolut sigură că după ce mama i-a plătit pozele, omul a ars negativele în speranţa că va mistui şi amintirea mea odată cu ele. Dar eu nu pricepeam la vârsta aceea ce fac. Nu eram conştientă că râd, vreau să zic, că încântarea pe care-o simţeam...

Încep să cred încet-încet în izbăvitorul foc violet. Vă simt cum călcaţi uşor pe parchet şi-mi injectaţi în orice antet verbe cu iz discret de oţet. Răutatea e un gest desuet, sună fals când cântaţi în duet. Nopţile-s lungi, am timp berechet să dansez acest divin menuet, să-mi cheltui, întregul fericirii buget. Mâine în zori voi pleca în Tibet, mi-am cumpărat de astăzi bilet. Prietenii vor primi în colet un borcan uriaş de şerbet. ceilalţi doar un email pe net sau o carte poştală având la antet un minunat apus violet!...