Maps of Meaning - Arcadia Solum
1531
post-template-default,single,single-post,postid-1531,single-format-standard,bridge-core-2.3.9,ajax_fade,page_not_loaded,,qode-title-hidden,qode_grid_1300,qode-content-sidebar-responsive,qode-theme-ver-22.4,qode-theme-bridge,disabled_footer_top,qode_header_in_grid,wpb-js-composer js-comp-ver-6.2.0,vc_responsive

Maps of Meaning

Jordan Bernt Peterson este profesor de psihologie la Universitatea din Toronto, psiholog clinician, devenit o personalitate publică la sfârșitul anilor 2010 datorită opiniilor sale conservatoare asupra problemelor culturale și politice ale vremii.

În cartea sa Maps of  Meaning,  o carte complexă, cu argumente susținute de neuroștiința emoțiilor, de științele cognitive, cu trimiteri  la Jung, Freud, Nietzsche, Soljenițîn, Dostoievski, Eliade, Piaget, Frye, Jordan Peterson creează un cadru larg în care încearcă să înțeleagă temele universale ale mitologiei, explicând în ce fel diversele civilizații au creat legende care au ajutat omenirea să gestioneze dezordinea, să cartografieze haosul în care suntem aruncați de la naștere.

Peterson susține că viziunea empirică asupra lumii (reprezentând lumea ca „un loc al lucrurilor” care poate fi testat obiectiv și validat de mai mulți observatori) nu este modul în care ființele umane experimentează în primul rând realitatea sau modul în care decid să se comporte. Lumea poate și trebuie privită ca un loc format din experiențe sau instrumente, mai degrabă decât din simple obiecte, așa cum am fost instruiți să facem ca ființe umane post-iluministe. Aceasta este diferența principală între o persoană în 2021 E.n și o persoană din 2021 Î.e.n. Nu este inteligență, este o chestiune de punct de vedere, am fost instruiți să gândim diferit decât oamenii care au scris Biblia, de exemplu.

Astfel, dacă i-ai cere unui sumerian străvechi să descrie o ceașcă de cafea, el ar spune probabil ceva de genul: „Pare un loc frumos pentru a-mi păstra lichidul”. Dacă l-ai întreba pe un bărbat de astăzi, el ar putea spune: „Ei bine, este un obiect mic din sticlă cu un mâner”.

Un ateu modern, de exemplu, poate spune: „Uite o ceașcă de cafea; o văd; o pot atinge; pot s-o sparg; de aceea, ceașca este reală.   Nu-L pot vedea pe Dumnezeu, nu-L pot atinge pe Dumnezeu, prin urmare nu există Dumnezeu.”

De ce această diferență de mentalitate?

Mintea pre-științifică a fost preocupată în primul rând de semnificația motivațională a evenimentelor și proceselor, strămoșii noștri erau  interesați  să transmită înțelepciunea și experiențele colective următoarei generații prin mituri și povești religioase, care nu se doreau a fi descriptive ci erau morale în intenția lor, nu vizau descrierea felului cum funcționează lumea ci vorbeau despre cum trebuie să se comporte omul.

Este rezonabil să presupunem că, pe termen lung, specia noastră „uită” tot ce este inutil, dar nu-și uită miturile.

O mare parte a activității „culturale” este de fapt efortul acesta de a se asigura că astfel de mituri sunt constant reprezentate și comunicate.

O poveste bună are o calitate universală, vorbește o limbă pe care o înțeleg toți. Orice limbaj universal inteligibil trebuie să aibă referenți universali, iar acest lucru înseamnă că o poveste bună trebuie să ne vorbească despre acele aspecte ale experienței pe care le împărtășim cu toții, indiferent de barierele ideologice și religioase care ne despart.

Peterson susține că toate ființele umane experimentează în primul rând realitatea prin viziunea fenomenologică asupra lumii, o reprezentare a lumii ca „un forum de acțiune” compus dintr-un teritoriu cunoscut (zone de experiență unde știi unde ești, ce vrei și ce trebuie să faci pentru a obține ceea ce vrei), un teritoriu necunoscut (zone de experiență care în care nu știi cu precizie unde te afli, ce vrei sau ce trebuie să faci pentru a obține ceea ce vrei) și individul (care navighează în/  între aceste două teritorii, în mod voluntar și/ sau involuntar).

Nu ne mai temem de foc nu pentru că ne-am obișnuit cu el ci pentru că am învățat să-l controlăm, modificându-ne comportamentul față de el. Focul, atâta vreme cât îl putem controla, nu mai este ceva amenințător, ci ceva familiar, util. Teritoriul explorat este definit deci de securitate. Teritoriul sigur este acel loc unde știm să acționăm. ”A ști cum să acționăm înseamnă a fi siguri că acțiunile întreprinse în direcția înțelegerii contextului prezent, vor aduce rezultatele dorite în viitor”. Teritoriile explorate, lucrurile pe care le putem controla, devin zone de siguranță.

Peterson încearcă  să stabilească o bază neuropsihologică pentru aceste aspecte ireductibile ale experienței fenomenologice, opinând că diferite funcții ale creierului susțin afirmația inițială conform căreia toate ființele umane clasifică teritoriile în cunoscute și necunoscute și că printr-o explorare atentă, omul poate ”transforma necunoscutul și lumea terifiantă în ceva confortabil, productiv și familiar. ”

Odată stabilite aceste afirmații fundamentale,  restul cărții prezintă cadrul interpretativ al modului în care interacțiunea dintre „necunoscut”, ”cunoscut” și ”cunoscător” apare în diferite imagini/ motive mitice (preluate din diferite culturi și perioade de timp) și ce implicații (ar trebui) să aibă aceste teme recurente asupra comportamentului uman.

Poveștile pe care omenirea le tot spune de secole sunt expresia ”memoriei declarative”, care știe CE. Aceste istorisiri fiind despre obiecte animate, ființe motivate, emoționale pot fi privite deci ca descrieri ale comportamentului, reprezentări ale rezultatelor sistemului procedural – sistem care știe CUM. Peterson concluzionează că două opțiuni fenomenologice luptă în mod constant pentru întrupare umană prin comportament și reprezentare: omnisciența arogantă (dar lașă și copilărească) sau cercetarea umilă (dar curajoasă și matură). Cu alte cuvinte, putem alege fie să ignorăm anomaliile (lucrurile care nu merg după model, orice nu așteptăm/ înțelegem, inclusiv greșelile noastre), fie putem aborda cu precauție anomaliile, tot ceea ce iese din tiparele cunoscute, până când accedem la resurse/ comportamente care să ne aducă ceea ce ne dorim.

Aceste opțiuni constituie bătălia mitică dintre bine și rău, iar Peterson susține că este în interesul omului să fie bun.

Cartea ridică întrebarea dacă există o diferență calitativă între abordările empirice și fenomenologice ale realității și apoi dacă abordarea fenomenologică are prioritate involuntară asupra abordării empirice. Natura calitativ distinctă și predominantă a fenomenologiei pare evidentă, orice acțiune implică faptul că un rezultat este mai bun decât altul, astfel că judecățile de valoare între obiecte/ situații sunt inevitabile și necesare.

Acest cadru de evaluare nu poate fi furnizat de descrierea empirică, indiferentă a obiectelor.

Prin urmare, fenomenologia pare a fi abordarea a priori a întregului comportament uman – o abordare în care subiectivitatea și obiectivitatea sunt (implicit) combinate pentru a identifica ceea ce ar trebui evitat sau abordat.

Pare rezonabil deci să afirmăm că orice reprezentare a realității care încearcă să pretindă ce ar trebui valorizat sau ce ar trebui făcut trebuie privită în primul rând ca o reprezentare fenomenologică (și, prin urmare, ar trebui judecat după succesul său de a ajuta ființele umane să realizeze ceea ce își doresc subiectiv și nu după cât de exactă este empiric). Motivele mitologice antice care apar în mod repetat în diferitele culturi, pe o perioadă lungă de timp, sunt cele mai de succes ”fenomenologic” și prin urmare  ghidează comportamentul uman de succes.

Peterson argumentează convingător importanța mitologiei în îndrumarea comportamentului uman, precum și furnizarea unui cadru coerent care poate fi folosit pentru a începe extragerea principiilor practice fenomenologice/ comportamentale din miturile antice (și contemporane) care altfel pot fi respinse ca ficțiune empirică. Mai mult, el susține că manifestările sociale destabilizatoare ale totalitarismului, nihilismului și decadenței sunt, în cele din urmă, rezultatul comportamentelor rele ale individului, răul fiind definit ca eșecul (laș) de a învăța din erori și fenomene noi, neînțelese, neașteptate.

Adaptarea cu succes la necunoscut duce la îndepărtare de comportamentul nihilist sau decadent și experimentarea de comportamente și modele care vor intra inițial în conflict cu tiparele tradiționale ale societății (ceea ce previne totalitarismul) și, în cele din urmă, va duce la actualizări ale comportamentelor/ resurselor/ valorilor sociale, deoarece succesul consecvent al unui individ în situații care îi sperie pe cei mai mulți, îi va determina pe ceilalți să imite comportamentul său în situații similare, schimbând percepția asupra a ceea ce trebuie făcut și a ceea ce este cu adevărat valoros.

Operând într-un mediu comun, fiecare individ care explorează și acționează  modifică și comportamentul altora. Consecința acestei modificări mutuale care funcționează în timp este apariția unui model de comportament stabil, „conceput” pentru a se potrivi simultan atât nevoilor individuale cât și celor sociale.

Cartea  îndeamnă la acțiune:

– expune-te continuu la ceea ce nu știi, nu înțelegi, pentru a învăța din asta

– caută onest necunoscutul într-o direcție și într-un ritm determinate subiectiv

– angajează-te continuu în activități semnificative.

 

Versiunea în engleză a cărții poate fi cumpărată de aici.

Nu sunt comentarii

Adaugă un comentariu

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.